Max du Veuzit – Soţul meu

Există cărţi în privinţa cărora e mai bine să fii avertizat altfel rişti să ratezi o poveste extraordinară. Acesta este şi cazul cărţii lui Max du Veuzit – Soţul meu.  Am găsit-o din întâmplare în biblioteca părinţilor mei. Dedicaţia de pe prima pagină venea din partea tatălui meu pentru “scumpa lui soţioară” şi marca prima lor aniversare. Era o carte de suflet. Coperţile erau uzate, semn ca a fost ţinută în mâini şi mângâiată de atâtea ori încât aveam impresia că am dat peste un iubit secret. Mi-au plăcut paginile puţin îngălbenite, cu colţurile tocite, mirosul de carte.

În paginile acestei cărti am descoperit povestea uimitoare a Simonei Montagnac, o franţuzoaică orfană, proaspăt ieşită de la internat care află că este căsătorită cu sir Walter Anderson, o figură publică în Anglia. Hotărâtă să îndrepte lucrurile îl caută pe acest presupus soţ cu gândul de a anula acea căsătorie.

La început sir Anderson a privit-o sceptic, nedând crezare actelor fetei, susţinând că soţia lui este o femeie frumoasă şi blondă neexistând nici o asemănare intre cele două. Într-un final se ajunge la concluzia că această căsătorie s-a încheiat printr-o sustituire de persoană, fără acordul adevăratei Simona Montagnac şi începe un adevărat război al voinţelor deoarece sir Anderson nu doreşte încheierea acelei căsătorii.

“— Nu insista, refuz.

— E absurd ! Dumneata eşti fără avere, iar eu iţi ofer...

— Nici o sumă de bani nu mă va putea hotări să primesc propunerea dumitale... Dumneata nu vezi decit voinţa dumitale de o parte şi oferta de a plăti de cealaltă.. Dar ceea ce nu pui la socoteală, domnule, este tinereţea mea, pe care trebuie să ţi-o sacrific, este libertatea mea, dreptul de a-mi trăi viaţa ca orice fiinţă omenească pe lumea asta. Trebuie să-mi sacrific toate acestea, pentru a-ţi satisface ura dumitale... Vor rămine Simona Montagnac pentru toţi, spui dumneata, dar nu voi fi mai puţin legal soţia dumitale, cu alte cuvinte, oricare altă căsătorie imi va fi interzisă. Iar dacă viitorul imi aduce in cale intr-o zi, un băiat cumsecade, care imi oferă credinţa şi numele lui, voi trebui, deci, să renunţ la fericirea de a fi: iubită, la mindria de a fi soţie, la plăcerea de a fi mamă ? De ce ţi-as sacrifica toate acestea, dumitale, pe care nu te cunosc si faţă de care simt mai curind un adevărat dezgust ? Ce sumă de bani ar putea plăti viaţa mea distrusă, domnule !... Nu ! Toate puterile mele şi bunul meu simţr se opun acestei propuneri şi resping acest tirg dezastruos.. O emoţie adincă făcea să-mi tremure glasul. Nu mai. respingeam propunerile adversarului meu, din sfidare, ci imi apăram fericirea şi visurile mele de faţă, impotriva oricărei tentaţii.”

Într-un final, şantajată emoţional şi moral Simona Montagnac se vede obligată să accepte acel mariaj, pentru o perioada de probă de un an. De aici totul merge relativ lin pentru o perioadă, asta până când Simona cunoaşte un conaţional care se arată interest de persoana ei. Totul culminează cu intervenţia soţului ei care, gelos, o ameninţă că-I va face rău “amantului” ei.

“— Te aud vorbind de drepturile dumitale, de datoriile mele, dar deloc... invers !

— Ce vrei să spui ?

Mă privea cu ochii rotunzi, fiind intr-adevăr sincer in mirarea pe care o arăta. Am inceput să rid. Şi risul meu sună ascuţit, plin de o ironie muşcătoare.

— Ce vrei să spui ? repetă' el.

— Aproape nimic ! Nu poţi ingădui să primesc aghiasmă, la biserică, din mina unui bărbat, şi eşti gata să faci scandal fiindcă acelaşi bărbat, salutindu-mă respectuos, işi permite să mă şi privească, fiindcă, in sfirşit,— supremă indrăzneală ! — bărbatul acesta a cutezat să-mi adreseze cuvintul, ca să-mi spună că slujba pe care o auzisem fusese bine datată ieri dimineaţă. Ce acuzaţii

aduci impotriva mea, şi cit sint de intemeiate, intr-adevăr !... Dar dumneata ?

— Eu?

— Da, dumneata ! Este foarte natural, nu-i. aşa, să-ţi petreci vremea in afară de casă si incă lingă o amantă.

— Oh ! făcu el, dind inapoi cu un pas, căci atit de puţin se aştepta la atacul acesta.

— Da! insistai. Ştiu chiar mai mult!... Este foarte firesc, nu-i aşa, să mai ieşi incă in oraş, cu această femeie, şi să te arăţi cu ea in localurile publice, incit să dai ocazia să fie intilniţi, in acelaşi timp, atit lady Anderson, singură la o masă de ceai, cit si soţul ei cu Maud Assy, la o altă masă, pentru ca, in acest chip, toate privirile să se indrepte, dintr-odată, si asupra legăturii sale oficiale si asupra frumoasei lui amante !M-am oprit, buimăcită deodată, inaintea obrazului descompus al soţului meu. Nu scontam un astfel de succes. Numele lui Maud Assy părea să fi avut asupra lui efectul unei lovituri de măciucă. Galben, cu toată siguranţa de sine pierindu-i dintr-odată, mă privea zăpăcit.

— Maud Assy ! murmură el cu greutate. Cine ţi-a spus ?

—Nimeni, sau toată lumea, mai bine zis ! intr-o zi te-am văzut cu ea, la ora ceaiului, la Groowath. L-am intrebat pe chelner, şi el mi-a spus mai multe decit aş fi indrăznit să bănuiesc. Am mai văzut-o apoi cu dumneata, intr-un dancing, unde curiozitatea mă amestecase in mulţimea curioşilor, apoi, la croitorul meu, unde se discutau gusturile dumitale cu privire la una din toaletele ei. Peste tot am găsit numele dumitale amestecat cu al ei... Şi cum răminea nemişcat şi tăcut, inaintea mea, cu o faţă aproape tragic de lividă, am adăugat aspru, căci o nebănuită pică creştea in mine, iscindu-se din subconştient

— Vezi, deci, domnule Anderson, că aveam dreptate' să nu mă socotesc soţia dumitale, si să nu admit că aveam de indeplinit, faţă de dumneata, datorii de soţie.”

Din acest punct, soţul nepăsător începe să se schimbe, să fie atent, să o iubească chiar dacă Simonei i se pare doar o prefăcătorie. La un moment dat ea vrea să il părăsească însă el recurge la un gest disperat:

“— Viaţa dumitale ! Crezi, deci, că impotriva dumitale imi propun să indrept arma aceasta. Glasul lui dispreţuitor imi opri paşii. M-am intors spre el.

— Atunci impotriva cui ? intrebai, surprinsă. L-am văzut ridicindu-şi incet arma pină la timplă. Mina lui sigură nu tremura pe revolverul lucitor.

—Impotriva mea, pur şi simplu ! […]

— Da, e o nebunie, poate ! spuse el sprijinindu-mă mereu. La douăzeci si opt de ani vezi viaţa prin iluzii : dragostea, mindria, jurămintele pe care ţi le faci singur, toate acestea ocupă un loc nespus de mare in existenţa ta, şi eşti gata să sacrifici totul acestor iluzii.

— Spune-mi că nu-i adevărat, că nu te gindeşti serios să mă legi de dumneata printr-o asemenea' ameninţare. El mă privi indelung, ciudat.

— Mi-am jurat că vei fi a mea şi că niciodată nu mă vei părăsi. Faţa lui se ivi lingă a mea, atit de aproape, incit răsuflarea lui aprinsă imi incălzi pleoapele.

— Ascultă—mă bine, Simona, şi inţelege că nu-ţi fac in clipa aceasta o ameninţare zadarnică... Nu vreau să se ivească un scandal in care să fie amestecat numele meu, şi numai plecarea dumitale ar da prilejul unui asemenea

lucru. Nu vreau divorţ si nici despărţire. Nu vreau să ştiu că dumneata, că soţia mea trăieşte departe de mine... Nici nu vreau să mă gindesc că ai putea locui in altă parte decit la mine. Asta, niciodată, niciodată ! De săptămini intregi trăiesc cu groaza aceasta veşnică că te voi vedea plecind. De cite ori ieşi, mi-e teamă că nu te voi mai vedea inapoindu-te... Ieri te-am urmărit, pindindu-ţi fiecare pas, mergind in urma dumitale, intrebindu-mă unde te duci, inspăimintindu-mă de ideea unei intilniri cu o persoană care te aştepta, poate, şi de gestul ucigaş pe care mă simţeam in stare să-1 fac... Nu mai vreau să duc viaţa aceasta ! Nu mai sint eu insumi ! Vreau să-mi pot continua mai departe treburile, fără ca să fiu cuprins de obsesia aceasta care imi ciocăneşte timplele, cind te depărtezi. Vreau să trăiesc cum trăiesc ceilalţi bărbaţi, in siguranţă, lingă tovarăşa pe care şi-au ales-o.

— Dumneata nu m-ai ales, 1-am intrerupt.

— Ei ! ce importă aceasta, de vreme ce nu vreau să schimb nimic din alegerea pe care soarta ne-a impus-o, reluă el. Eşti a mea şi vreau să rămii a mea.”

 Dacă doriţi să aflaţi urmările acestei ameninţări şi deznodământul acestei cărţi minunate nu mai staţi pe gânduri. Eu am luat această carte ca pe-un dar pe care-l pot deschide iar şi iar ca pe-o cale către fericire.