Plângeam.
Atunci am început să mă ocup de păsările cu ochi roşii din vârfurile degetelor mele.
Le rupeam aripile din cauza lacrimilor prefăcându-mă că mi-am rupt câte o unghie şi-apoi le ojam cu părere de rău.
Aveau nevoie de îngrijire.
Cu ele dezgropam putreziciunea oamenilor.
Eram condamnată la boală
Eram condamnată să cresc
Copiii cresc.
De dragul lor aripile mele se închid peste ochii care vor să mă facă să cobor iar şi să mă afund din nou în noroi.
De ce cresc copiii?
Sunt vinovată de această regulă…
Nu ştiu dacă mai există oameni…
II
Cândva pe toate le-am iubit şi-am rămas pe dinafară deoarece toate mişcările, toate semnele s-au studiat între ele şi s-au simţit cu tărie oameni. M-au părăsit şi-acum unele dintre ele răscolesc cu greblele de pe umerii lor amintirile, altele caută să mă împungă cu umbrele prin nisipul umed sub care m-am ascuns. Cum mai pot eu, un trup, să mai exist? Fără mişcare pielea devine foarte uscată şi la un moment dat se desprinde de carne, se adânceşte şi flutură ca paginile unei carţi suflate de vânt.
Mă ardeau cuvintele pe care nici măcar nu le cunoşteam, silabele nu aveau nici un rost pentru glasul meu cântat din adâncuri ca să alunge pustiul. Uneori, toată noaptea şi până în zori uitam de toate şi auzeam morţii şoptindu-mi că nu mai voiau să doarmă. Le ceream somnul veşnic şi le dădeam în schimb o cârpă udată cu sentimente apoi le întindeam mâinile mele îngrijite ca să-i ajut să se ridice din ţărână. Dar nu voiau! Atunci probabil mă enervam şi îi uitam.
De ce chipurile se pierd uitate între ieri şi nicicând?
Sunt şi de asta vinovată? Oare de aceea lustruiesc cuvintele gravate în pietre ca să-mi pot aminti de chip?
III
Copilul din mine va creşte mereu şi va rămâne mereu copil, foşnetele vor putrezi mereu proaspete ca zorile şi carnea trupului mereu va fi sfâşiată aşa cum se întamplă celor îngenunchiaţi. Unele gânduri vor fi exilate de vraja vocilor mute în oraşul ce se cufundă lent în abise luminoase, altele ca nişte morţi gătiţi de îngropăciune se vor pierde sub greutatea pământului pe când cele din deşertul de cristal vor atinge florile împietrite ale buzelor mângâind cântul cuvintelor.
Aripi negre osoase se vor zbate pe podeaua unde se odihneşte minunea. La ce şi ce visezi, minune? Nu ţi-e teamă că într-o zi n-ai să te mai poţi trezi? Acum viaţa însăşi e moartă şi nu mai există îngeri care s-o păzească de rău.
Minune, fiică a Sorţii, voi rămâne mereu copil, nu mai e nevoie să dormi. (aşa că te poţi trezi). Am uitat să fiu fericită.
IV
Fericire?! Ha! Ce este fericirea, când teama de foc mă arde în palme şi zâmbetul meu se arată jignit de putreziciunea cărnii şi a buzelor?!
Aprind două sfeşnice cu lumânări şi citesc ceea ce scriu sufletele viselor pe fumul parfumat de tămâie până când, lumina mă înştiinţează că adevăratul întuneric a sosit. Nu vreau să mă cert cu el. Imi deschid umbrela şi mă ascund sub spiţele oţelite de viaţă căutând luminile limpezite de ploaie, de ger şi de vânt dar dau de acel chip care nu putea locui veşnic cu noi. Am îmbrăţişat de bunăvoie exilarea chipului care crapă ziua şi hoinăreşte în lung şi-n lat pe ceasornicul vieţii.
V
Ţi-am scris deja patru scrisori şi mă apuc de cea din urmă. Am plâns, m-am întrebat de-atâtea şi-am răspuns la atâtea încât nu mai ştiu numai ceea ce se aşterne acum în faţa ochilor mei. Am săpat în putreziciunea oamenilor şi am observat moartea simţurilor frământate de pasiuni, lipsa chipurilor şi moartea inocenţei. Eu sunt vinovată? N-am găsit răspuns. O urmă de inocenţă rămâne în adâncul meu şi inteligenţa pură se rezumă la “Am uitat să fiu fericită”. Îmi vine să râd ce uşor se pierd minunile şi ce uşor mor visele. De fapt, oamenii mor ca nişte umbre ale viselor atunci când întunericul total apare. Poate îmi reproşez faptul că am exilat chipul – deşi zicem că nu putea sta mereu cu noi, prezenţa lui se simte în fiecare clipă, masca roşie a morţii vibrează la fiecare bătaie de ceas. Tu ce ai de zis, acum când eu ştiu că te iubesc?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu